Today I liked this link on a Facebook wall, but truth is dog days are far from over. For the past two weeks I've been sipping literally buckets of coffee, bitter from all the sadness and stress I've been dealing with. My daymares feed my nightmares and viceversa. I'm so afraid of not finding the inner strength to make plans come true and moreover... some days I miss him so much, I don't know if I'm gonna make it.

***

When people ask you at 18 where do you see yourself at 24, you come up with a shiny bright future plan. But it seems that the work you've put in wasn't enough and you find yourself, at 24, looking in a mirror, much older than you thought you'd be, with less achievements than you would have expected and suddenly you lose the last ray of hope you were keeping and you feel forced to give up. Isn't it awkward to feel that your life is over at 24 years of age and all because you weren't able to make the right decisions for yourself?

I still remember all the sweet things you said to me, they still keep me up at night

Be the one to hand me the glass of water

Eternity is just another game

sick + tired = sictir

Oricât aş încerca, nu pot să identific vreo urmă de rezonabilitate în a-i considera prieteni pe prietenii duşmanilor mei. Nu-mi pasă dacă asta presupune că trebuie să renunţ la toţi oamenii pe care îi cunosc în prezent. Îmi e destul de greu să renunţ la anumite persoane, dar a fost alegerea lor. Nu e un secret că sunt extremistă, asta  frizînd uneori limitele absurdului: eşti cu mine sau eşti împotriva mea. Nu cred că oamenii pot fi atât de imparţiali pe cât se pretind a fi. Nu are niciun rost să mă agăţ de oameni în privinţa cărora am certitudinea că nu mi-ar întinde o mână dacă aş fi pe marginea prăpastiei, ci probabil chiar m-ar călca pe degete. Ştiu din experienţă că dacă am nevoie de ajutor nu am la cine să apelez. Discutam cu cineva faptul că nu obişnuiesc să cer ajutor, iar (semi) persoana în cauză îmi spunea că la un moment dat va trebui să renunţ la aroganţa asta. IQ-ul său astronomic nu l-a ajutat însă să-şi dea seama că nu cer ajutor pentru că nu am cui, nu din mândrie sau altceva. 

Sunt conştientă că nu am nimic de oferit, că nu valorez nici 2 bani şi că oricât m-aş strădui să fac ceva nu e niciodată îndeajuns de bun. Ce-mi rămâne de făcut? Voi continua ca şi până acum: SINGURĂ! 

Ştiu că foarte mulţi se bucură să mă ştie căzută, dar nu vă faceţi griji, singurătatea nu a ucis pe nimeni, aşadar nu vă dau (încă) satisfacţia de a nu vă mai respira aerul.