„Ai tendinţa de a răni sentimentele oamenilor” E fraza pe care am primit-o
cu superficialitate (probabil aceeaşi despre care, tot el, vorbea în urmă cu
ceva timp). Nu mi-a venit să cred. Cine? Eu? Cum ar putea cineva care a fost
rănit de atât de multe ori să rănească la rândul său?... Totuşi, cuvintele lui
mi-au rezonat printre gânduri săptămâni în şir, până când, într-un final, cred
că le-am înţeles.
Mi-am dat atunci seama că mă schimbasem. Că devenisem eu însămi omul de
care îmi doream să nu dau niciodată. Devenisem eu personajul insensibil care se
joacă puţin cu sentimentele oamenilor, îi amăgeşte şi apoi îi abandonează ca pe
nişte jucării stricate. Când l-am lăsat să plece, liniştită şi mândră că nu
m-am îndrăgostit de el, am răsuflat uşurată... Aparent reuşisem. Eram un om
puternic. Au rămas în urmă cuvintele lui care au început să-mi circule obsesiv
prin vene şi totodată neîncrederea şi uimirea.
Între timp căzusem din nou, mă julisem în genunchi, aveam dresurile rupte
şi eram murdară de noroi. Începuse din nou să plouă. Mă acompaniam din nou
numai de durerea care-mi devenise atât de familiară în ultimii cinci sau şase
ani. Totul părea normal, firesc... şi mai ales greu, extrem de greu de lăsat în
urmă. Era ceea ce credeam că merit.
Totuşi, cum era posibil ca eu să fiu în stare, fără pic de antrenament, să
rănesc sentimentele oamenilor? Ecuaţia părea imposibilă în contextul în care
dincolo de pereţii mei întunecaţi nu ajunsese fărâmă de sentiment. Reuşisem.
Reuşisem, prea târziu, să blochez ce venea din afară fie el bun sau mai puţin
bun. Fără să fi definit perfectul îl aşteptam să intre pe uşă. Restul nu conta.
Mi se strânge inima acum gândindu-mă că, în euforia mea, doar eu am ţinut
degetul pe trăgaciul armei cu care am fost rănită de atâtea ori. I did this to
myself...
Afecţiunea vine în diverse moduri. Nu poţi face un om să te iubească, dar
poţi deveni un om care merită şi mai ales poate fi iubit.
Ştiam sigur că îl iubesc şi că, în continuare, aveam să-i iert orice
greşeală, aşa cum el nu mi-ar fi iertat mie niciodată. Cel puţin nu fără ca eu
să fie petrecut ceva timp pe coji de nuci. „N-ar trebui să fie nevoie să-ţi demonstrez că
ţin la tine. Tu ar trebui să simţi asta tot timpul.” Mi-a spus-o cu o voce
gravă, încercând parcă să-mi de-a la o parte din cărămizile dintre noi. Nu l-am
crezut. Ce ştia el despre ce simţeam eu şi mai ales cât îndurasem pentru că îl
iubeam?... Nu ştia nimic. Nu-i pasă. Era de gheaţă. Un om ca toţi ceilalţi, dar
atât de diferit şi complet, absolut gol pe dinăuntru. Mai puternic decât aş fi
putut eu visa să ajung vreodată. Oare?
Eram de-o vârstă. Eu îmi purtam pe faţă semnele luptelor interioare duse cu
mine şi demonii iubirilor neîmplinite sau ai prieteniilor trădate. Ştiam că şi
el suferise, dar totul părea o hologramă. Nu părea deloc real gândul că nici drumul
lui nu a fost uşor. Nu credeam că el a experimentat vreodată nesiguranţa,
ingredientul de bază din care eu păream să fiu construită.
Ştia că-l iubesc. Ei bine, cred că ştia... trebuie să fi ştiut. Într-o
seară mi-a spus că îi e frică să se îndrăgostească. L-am dispreţuit pentru
asta. Cinci ani stătusem în bătaia puştii, în linia întâi, încasasem mai ceva
ca un sac de box şi iată-mă, încă în picioare, tot lângă el aşteptând un perete
să se prefacă în uşă. El de ce nu putea să-şi asume un risc care nici nu era
atât de mare? Aş fi făcut orice să-l ştiu fericit. Oare?
Sporadic îmi dădeam seama de greşelile mele. De cum ele ne răneau pe
amândoi. Cum el îmi făcea rău din stângăcie, iar eu continuam să cad din când în când, răpusă de durerea leziunilor interne. Mă doare să număr dăţile în care
am spus că nu mă doare, doar ca să bravez. Habar nu aveam încontro mă îndrept.
Când m-a pus din nou pe coji de nuci pentru că, aparent, îl rănisem (cu
egoismul meu ascuţit) m-am întrebat ironic dacă nu cumva se simţea neapreciat.
Imposibil, doar îl iubeam! Din prea multă iubire nu i-am putut întoarce
zâmbetul în dimineaţa aia. În schimb m-am simţit datoare să bravez şi să-i arăt
că nu-mi pasă. De ce?... Simţeam cum se disipează tot curajul şi vlaga din mine
când să-l întreb dacă el se simte apreciat, dorit şi...
Am un sac invizibil în care îndes toate lucrurile frumoase pe care aş vrea
să i le spun şi pe care le suprim mereu pe vârful limbii din teama de
respingere. Nu mai suport alt „Dar eu nu pot să te iubesc” articulat, deşi e
mantra negativă pe care o port în buznarul stâng de la piept de ani de zile.
Mi-am promis că voi scoate ce e mai bun din interacţiunile noastre, dar mereu
în faţa lui mă pierd şi tind să bravez ca să nu mă rănească din nou. N-a scos
niciodată un cuţit la mine. Îmbrăţişările au fost calde şi săruturile au fost
sincere. Şi ale mele la fel... doar că mult mai reţiute. Ştie el de ce. Oare?
Să fie oare posibil ca pansamentele mele să aibă zimţi? Din dorinţa
disperată de a nu mai fi rănită să fie ajuns o incapacitată sentimental? Să fie
oare că nu numai că nu am învăţat niciodată să primesc, dar să fi şi uitat cum
să ofer?
Barometrul fericirii este cel care indică dacă eşti pe drumul bun sau pe
cel greşit. Just think about it.
