When you sell your soul a set of demons come together with the receipt. They make sure you fulfill your part of the deal.

Can't find what I'm looking for

I still tremble
I still WAIT
I'm still insecure

...but baby, I'm not looking for the easy path, I'm looking for the right path.

It's been two years almost now and I still haven't got any  achievements. I'm still crawling through this pile of mud trying to get a short glimpse at the sky. I don't care if the sky is cloudy, on the contrary, I like it so. But just let me see the sky! 

The issue is that I don't seem to figure out what's preventing me from actually seeing the sky... is it me or the others? 

Today I whispered to myself that in order to achieve what you want you ought to get up and do something about it... Cut your way through.

I always believed I was somewhat defective and that's not entirely false. But I don't seem to overcome my fears and anxieties. I don't even know what miracle I'm waiting for day by day, since I agree that life it's all about the journey.

...I just wish that I could figure out some place I belong, find some people that I'm somewhat comfortable with...

*"wishful thinking", he said.

tweet

Sunt prea depresivă să scriu...
Nici nu mai ştiu ce mă deranjează de fapt sau ce mă frământă cel mai tare.
Nu vreau să văd pe nimeni. (Not even you, C.)
Nu vreau să vorbesc. [My brain understands]

Insane.

P.S.: De data asta nu e vorba despre oameni

Paranoid

I think I might need some time by myself. I'm yearning for a vacation. I'm expecting the worse after the situations I've created...
I'm not sure of anything right now. I have no idea what I can or can't do. I don't know which way to take.

So there we are again standing alone with nothing to hang on to. Searching constantly for some superficial support, but there's no such thing out there right now. All the seats are taken, so we'll just have to stand... try not to fall... and if we do, there will be no hand to help us stand up.

We've been here so many times before, we know too well how long this can last and we sure know how it ends. We certainly have no clue how to put up with this...

Fail v. 14.1

Nu ştiu... dar nu pot să râd. De data asta nu pot să fac haz de necaz... Se pare că nu încetez să iau deciziile greşite, s-o iau pe drumuri fără întoarcere. S-a întunecat cam de tot... Am irosit singura, poate cea mai importantă şansă din viaţa mea. Acum nu am încotro decât să stau în cuşca pe care mi-am creat-o şi să mă uit la cei din jur cu trec pe lângă mine, cum se îndreaptă către lucrurile pe care, cu atâta uşurinţă, le-aş fi putut avea, nu mai departe de acum o lună... Am dat vrabia din mână pe cioara de pe gard, ca în final ele să zboare împreună!
Nu pot fi optimistă, nu când o dau în bară într-un astfel de mod. Am pierdut (iremediabil) mai mult decât mi-aş fi putut închipui... Nu vreau să aud morală gratuită de tipul "ai pierdut un tren, vine altul", pentru că eu am pierdut Orient Express-ul! Ca şi când nu-mi însuşisem cum trebuie lecţia că în viaţă există şi imposibil. N-am ştiut ce doză de risc merită să prind şansa asta. Părea ideal şi acum se dovedeşte că era chiar perfect. N-am ştiut când să pun punct şi s-o iau de la capăt, iar acum nu-mi rămâne decât să mă chinui să scriu povestea fără sfârşit şi, aparent, fără sens. Dar am mai învăţat un lucru, acela că nu trebuie să ceri niciodată ajutor, nici celor mai buni prieteni.
Ar fi în zadar să mai încerc acum să mă consolez ca un copil, când eu am ratat ca un om mare.
Cumva, s-ar părea că nu am parte decât de drumuri închise. Cineva probabil va spune că e doar un moment nefericit pe care îl voi depăşi, că soarele aşteaptă după primul colţ... Nu, faptul că se opreşte ploaia nu înseamnă că răsare soarele. N-am avut parte de momente fericite după câte un necaz, ci doar momente de uitare. Sigur, sîngerarea se opreşte, durerile dispar, rănile se vindecă, dar rămân cicatricile... şi cu ele defilezi toată viaţa. Pe unele le porţi pe faţă.

Oh, boy... the June issue is going to be sooooo thick

N-a fost nevoie să învăţ de la Bukowski, am învăţat de la tine.

Be the one to hand me the glass of water

sick + tired = sictir

Oricât aş încerca, nu pot să identific vreo urmă de rezonabilitate în a-i considera prieteni pe prietenii duşmanilor mei. Nu-mi pasă dacă asta presupune că trebuie să renunţ la toţi oamenii pe care îi cunosc în prezent. Îmi e destul de greu să renunţ la anumite persoane, dar a fost alegerea lor. Nu e un secret că sunt extremistă, asta  frizînd uneori limitele absurdului: eşti cu mine sau eşti împotriva mea. Nu cred că oamenii pot fi atât de imparţiali pe cât se pretind a fi. Nu are niciun rost să mă agăţ de oameni în privinţa cărora am certitudinea că nu mi-ar întinde o mână dacă aş fi pe marginea prăpastiei, ci probabil chiar m-ar călca pe degete. Ştiu din experienţă că dacă am nevoie de ajutor nu am la cine să apelez. Discutam cu cineva faptul că nu obişnuiesc să cer ajutor, iar (semi) persoana în cauză îmi spunea că la un moment dat va trebui să renunţ la aroganţa asta. IQ-ul său astronomic nu l-a ajutat însă să-şi dea seama că nu cer ajutor pentru că nu am cui, nu din mândrie sau altceva. 

Sunt conştientă că nu am nimic de oferit, că nu valorez nici 2 bani şi că oricât m-aş strădui să fac ceva nu e niciodată îndeajuns de bun. Ce-mi rămâne de făcut? Voi continua ca şi până acum: SINGURĂ! 

Ştiu că foarte mulţi se bucură să mă ştie căzută, dar nu vă faceţi griji, singurătatea nu a ucis pe nimeni, aşadar nu vă dau (încă) satisfacţia de a nu vă mai respira aerul.