Ce mi-ar placea sa retinem din exemplul lui Caitlyn Jenner

Transformarea fostului campion olimpic Bruce Jenner în femeie a fost, cu singuranţă, un şoc nu numai pentru familia lui, dar şi pentru public.  Am văzut–o pe Caitlyn Jenner, ieri, pe coperta revistei Vanity Fair şi mi-am spus că arată absolut fabulos. Ce m-a frapat însă mai mult decât transformarea în sine a fost susţinerea de care a avut parte, din partea familiei, a celebrităţilor de la Hollywood, dar şi a preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama. Am citit zeci de mesaje de încurajare postate pe reţelele de socializare şi mi-a crescut inima de apreciere pentru femeia ce apare pe coperta numărului curent al revistei Vanity Fair. 

 

M-a frapat aşadar decenţa cu care noul personaj a fost primit şi nu m-am putut abţine să mă gândesc cum ar fi fost primită o astfel de transformare în show-biz-ul românesc. Cu siguranţă totul s-ar fi consumat sub forma unui scandal penibil disecat pe vreuna dintre cele mai repulsive canapele din televiziune.

Mi-am dorit, aşadar, sincer ca exemplul lui Caitlyn Jenner să fie de inspiraţie pentru o lume întreagă, nu doar pentru America, iar modul în care a primit susţinere să-i inspire poate şi pe români, care sunt încă homofobi, refractari la tot ce este diferit şi pare să sfideze nişte convenţii pe care nici măcar nu le înţelegem atât de profund cum ni se pare. 

Mi-aş dori ca românii să înţeleagă din povestea lui Caitlyn Jenner că asumarea unei identităţi sexuale, a unei identităţi de gen nu este ceva imoral sau vulgar. Este un act de curaj, de asumare a ceva ce transcede fiinţa fizică. Acelaşi lucru este valabil pentru persoana care alege să facă schimbarea, dar şi pentru cei care aleg să-i fie alături într-un fel sau altul. Sexualitatea este până la urmă o convenţie. 

 

Am privit-o cu multă admiraţie pe femeia absolut superbă care apare în pictorialul realizat de Annie Leibovitz. Am văzut în ea un om complet, liber, care emană siguranţă de sine prin toţi porii. Exemplul transformării lui Bruce Jenner ar trebui să fie privit ca un exemplu puternic a ceea ce se află dincolo de imaginea unui transsexual. Bruce Jenner este un fost sportiv de performanţă, care în 1976 a câştigat o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Montreal, stabilind un record mondial. Acesta mi-aş dori să fie un exemplu care să ne arate tuturor că transsexualii nu sunt nici pe departe oameni de categorie inferioară, ba chiar din contră.

Înainte de a judeca alegerile sau înfăţişarea sub care un om alege să trăiască ar trebui să încercăm să privim mai în profunzime, aproape de sufletul persoanei, depăşind barierele sexualităţii şi mai ales pe cele ale convenţiilor sociale perpetuate uneori fără fundament.

Cui îi e frică de religie?

Am o problemă. Nu înţeleg. Nu înţeleg de unde teama şi repulsia atâtor părinţi de a-şi lăsa copiii să participe la ora de religie, la şcoală. Aceiaşi părinţi care s-au căsătorit religios, şi-au botezat copiii, îşi îngroapă rudele cu slujbă religioasă şi rostesc involuntar „Doamne, fereşte!” oricând se invocă vreun pericol ipotetic. 

Am făcut religie la şcoală 12 ani. 12 ani în care m-am transformat şi mi-am schimbat perspectivele despre orice de un infinit de ori. Aş menţiona aici şi faptul că niciuna dintre materiile pe care le-am studiat la şcoală nu mi-a deschis apetitul pentru nimic din ce a urmat să fac mai târziu. Religia nu a fost mai mult decât încă o materie în orar, încă o sursă care a contribuit cu noi cunoştinţe la cultura mea generală de care sincer sunt mândră. 

Am încă o memorie excepţională şi chiar nu îmi aduc aminte ca vreunul dintre profesorii mei de religie să ne fi obligat pe vreunul dintre noi să intrăm la oră (!!!), să învăţăm rugăciuni şi cântece bisericeşti, să mergem la biserică, să spunem rugăciunea în clasă etc. Era mereu alegerea noastră dacă ne interesează, dacă vrem să ştim, dacă vrem să devenim creştini practicanţi sau nu. 

Relaţia mea cu religia a avut o mulţime de urcuşuri şi coborâşuri. Am citit Biblia (şi recomand asta oricui ţine la lista sa de lecturi), apoi am întors spatele bisericii şi religiei ortodoxe. Am decis apoi, singură, că vreau să merg să asist la slujbele de duminică. Apoi din nou, am întors spatele bisericii, dar nu şi religiei. De fiecare dată a fost decizia mea, independentă de orice voi fi studiat în şcoală, la orice materie. Alegerile mele în ceea ce priveşte relaţia mea spirituală cu Dumnezeu (pentru că în asta am ales să cred), nu s-au bazat decât pe experienţele mele de viaţă. 

Părinţii mei sunt creştin-ortodocşi şi, cam ca majoritatea familiilor sărbătorim Crăciunul, Paştele, nu spălăm rufe şi nu coasem duminica, iar aici se opreşte relaţia noastră cu religia. 

Nu am o părere bună despre preoţi, despre bisericile care inundă spaţiul verde doar ca să constate enoriaşul că au fost construite „în coasta” altui lăcaş de cult similar. Nu vreau să dau bani bisericii şi nu dau, nu vreau să merg la biserică şi nu merg. Am propria mea relaţie cu divinitatea, nemijlocită de nimeni şi de nimic. 

Mi-ar părea rău totuşi ca  atunci când voi avea un copil, iar el va merge la şcoală, să nu aibă parte de cunoştinţele pe care le-am acumulat eu la orele de religie. Şi mi-aş dori din tot sufletul ca şi copilul meu să aibă parte de profesori cel puţin la fel de inteligenţi şi deschişi la minte ca cei pe care i-am avut eu. Oameni care au înţeles în fiecare moment că stau în faţa unor copii, apoi a unor adolescenţi, care au anumite nevoi şi care au adaptat mereu ora de religie la nevoile elevilor. 

În gimnaziu am avut profesor de religie un preot paroh, biker tatuat ascultător fidel de AC/DC şi Jimi Hendrix, care ştie că preferinţa confesională este un lucru intim ce trebuie lăsat la aprecierea individului (fie el şi adolescent dezorientat). 

În liceu am studiat istoria religiilor şi cred că pe asta ar trebui să se bazeze întreaga programă şcolară a materiei „religie” studiată în şcolile noastre. V-aş sfătui pe toţi să vă faceţi timp o dată cel puţin pentru a citi ce a aflat Mircea Eliade despre Istoria religiilor sau ce are de spus Andrei Pleşu Despre Îngeri. Iar dacă vă cade sub priviri un Coran v-aş recomanda cu tot entuziasmul să nu ezitaţi să-l răsfoiţi măcar. 

Religia studiată în şcoli este necesară şi istoria religiilor într-o astfel de programă mi se pare vitală pentru a pune dacă nu capăt, măcar probleme, ignoranţei şi intoleranţei confesionale.

Religia predată în şcoli nu ar trebui nici pe departe să ţină parte unei singure confesiuni, decât dacă se numeşte „Religie creştin-ortodoxă” de exemplu. Altfel nu are nicio scuză pentru a nu-l informa pe elev despre caracteristicile altor confesiuni şi a-i da astfel posibilitatea să aleagă. În felul ăsta, copiii/adolescenţii ar învăţa că nu preotului (trebuie să) îi ceri iertare pentru păcatele tale, că există pericolul interpretării greşite a unor scrieri cum sunt Biblia sau Coranul. Cine invocă în argumentaţia împotriva religiei cruciadele şi jihadul, pierde din vedere că astea nu sunt altceva decât acte de ignoranţă şi manipulare. 

Religia învaţă despre iubire, despre toleranţă şi despre folosirea liberului arbitru pentru a face decizii morale corecte şi nu cred că ora de religie face mai mult rău unui copil decât face ora de literatură, de filosofie sau de chimie. Iar dacă religia devine materie opţională, atunci sper că ne îndreptăm spre un sistem educaţional în care elevii îşi vor putea alege toate materiile pe care vor să le studieze.

Simona nu-i a noastră!

Simona Halep nu-i a noastră. Simona Halep, vicecampioană în turneul de tenis de Grand Slam de la Roland Garros, din 2014, nu aparţine, prin performanţă şi talent, nimănui decât sieşi şi familiei ei.

Românii, de la preşedintele Camerei Deputaţilor, la şeful Guvernului şi până la ultimul om care, ieri, a postat pe undeva #haisimona trăiesc într-o realitate întârziată. Cu toţii au rămas setaţi în perioada antedecembristă când, într-adevăr, sportivii erau „ai noştri”, ai românilor, cel puţin prin simplul fapt că Statul le finanţa performanţa. 

Putem formula cu toată convingerea că Nadia este a noastră, propulsată de România prin fonduri şi infrastructură care i-au permis să atingă performanţe formidabile. În acelaşi timp, Simona Halep, născută din întâmplare la Constanţa, în România, nu a văzut, probabil, un cap de aţă din partea românilor care, astăzi, se mândresc pe nedrept cu ea. 

Dacă de mâine Simona se decide că va trăi, să zicem, în Franţa şi va fi cetăţean francez, succesele ei şi talentul nu vor cunoaşte nicio mărginire subită, din contră.

La fel ca acum, ne-a plăcut să spunem şi în 2009 că o româncă a luat premiul Nobel pentru Literatură. Păi cum să nu ne asumăm meritele şi mândria când Herta Müller s-a născut la Timişoara şi, vorba aceea, n-ar fi ajuns pe lista prestigioasă de laureaţi dacă statul român nu o chinuia un pic şi n-o făcea să fugă din ţară, oferindu-i, pe tavă, ceva despre care să scrie...

Adunaţi maidanezii de pe străzi!

Locuiesc într-un orăşel din sudul litoralului, genul de loc frumos care te face să exclami „păcat că e populat!”. Într-una din puţinele mele zile libere mi-am dat întâlnire la o cafea cu o prietenă pe care nu o mai văzusem de ceva timp. Când s-a apropiat ora, m-am gătit şi cum nu posed permis de conducere şi ador mersul pe jos, am pornit pe drumul de fix şapte minute de la mine de acasă până la ea acasă. La o sută de metri de casă... ghinion. O haită de cinci câini maidanezi nu e de acord cu planurile mele duminicale. Nu-i nimic, ăsta-i farmecul infrastructurii stil tablă de şah: pot lua o rută alternativă (doar nu vreau să violez teritoriul suprem deţinut de maidanezi). Se pare totuşi că munca îmi ocupă cam mult timp şi nu sunt deloc familiarizată cu haitele de câini de la fiecare colţ de stradă din cartierul meu, căci nici pe strada paralelă, cei trei câini puternic coalizaţi nu sunt de acord să mă lase să trec (cel puţin nu cu hainele sau membrele întregi.) 

Acum vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Am acasă doi câini (dintre care unul cules din parc) şi vreo patru pisici. N-aveţi, aşadar, şanse să-mi atribuiţi, fără voia mea, „calităţi” de om fără suflet când vine vorba de animale, atunci când afirm clar şi mai ales răspicat faptul că nu înţeleg ce caută câinii fără stăpân pe străzi. Sunt familiarizată până la greaţă cu discursul aşa-zişilor iubitori de animale care au ieşit să protesteze în faţa instituţiilor statului împotriva legii eutanasierii. Sincer o spun, îi suspectez că le lipseşte mai mult de o doagă şi îi sfătuiesc să mai coboare din turnurile de fildeş de unde aruncă mâncare câinilor din faţa blocului sau să se mai plimbe cel puţin prin oraş fără maşină. De când mă ştiu am crescut cu animale în jur. Am avut în permanenţă câini, pisici, iepuri, ţestoase... Ştiu ce înseamnă loialitatea unui câine şi cât de inteligenţi sunt. La fel de bine însă pot face şi diferenţa între un câine crescut cu dragoste şi capabil de loialitate şi unul semisălbatic care nu a cunoscut decât tovărăşia propriei specii. Ca şi şobolanii, câinii vor ataca primii atunci când le e frică. 

Îngrijorător este doar faptul că de multe ori li se pare înspăimântătoare numai intenţia ta de a ajunge din punctul A în punctul B traversând teritoriul pe care ei îl revendică. Ca să elimin totuşi orice dubiu până la acest punct, sunt PRO eutanasie şi NU MAI VREAU DELOC pe străzi câini fără stăpân. Nu mă încântă în vreun mod sadic ideea că milioane de câini ar putea fi ucişi, însă nu văd altă soluţie la dispariţia lor de pe străzi. M-am bucurat când am auzit că legea maidanezilor a trecut cu brio de Parlament şi a fost şi promulgată, dar nu pentru că asta înseamnă moarte pentru câini. În naivitatea mea mi-am închipuit că acest act normativ îi va impulsiona pe aşa-zişii iubitori de animale să ia obiectul veneraţiei de pe străzi de frică să nu fie omorât şi să-i ofere, în sfârşit, traiul pe care îl merită. Dragii mei, dacă aţi iubi cu adevărat câinii maidanezi nu i-aţi lăsa să moară în ger sau de foame pe străzi. Nu i-aţi lăsa să fie alungaţi cu pietre de pe aceleaşi străzi, nu i-aţi lăsa să caute prin gunoi chinuiţi de pureci şi căpuşe. Iar dacă acei câini cu care foarte mulţi dintre voi postaţi imagini pe Internet în speranţă că-şi vor găsi stăpâni ar fi cu adevărat aşa de drăgălaşi cum susţineţi voi, nu cred că s-ar mai afla abandonaţi pe străzi. Foarte mulţi oameni nu înţeleg diferenţa dintre domestic şi domesticibil. 

Legea maidanezilor, care recent a primit şi norme de aplicare, nu însemnă nici pe departe moarte pentru animale, ci mai de grabă responsabilizare pentru cei care vor să-i protejeze. Locul acestor suflete nu este pe străzi. Vă sunt îndreptăţite majoritatea motivelor pentru care susţineţi că-i iubiţi, însă măcar din atâta raţiune să realizaţi că merită mai mult decât traiul chinuit pe străzi, unde pun în pericol oamenii, dar şi pe ei înşişi. Mai sunt cei care aduc argumente halucinante, din punctul meu de vedere, pentru necesitatea câinilor pe străzi. Dacă dispar maidanezii de pe străzi ne vor invada şobolanii! SERIOS?!!? Iertaţi-mă, vă rog, că nu am sesizat că în mai mult de trei sferturi din Europa, Statele Unite, Rusia sau Australia colcăie paraziţii şi rozătoarele pentru că sărmanii nu au câini pe străzi care să-i apere. Şi apropo de siguranţă şi apărare. Nu am auzit niciodată de un caz în care o infracţiune a fost a oprită de un câine maidanez. Din contră chiar, ştiu cazuri concrete de persoane cărora li s-au spart maşinile sub care dormeau câini pe care „iubitorii” de animale mizau pentru loailitate şi alte bazaconii de gen. Aşadar, nu mai aşteptaţi minuni din cer, deschideţi ochii şi oferiţi-le animalelor pe care le iubiţi viaţa demnă pe care consideraţi cu atâta ardoare că o merită!

Patriot numai în acte

Au început încă din ajun că curgă pe Internet tot felul de postări patriotice dedicate zilei naţionale a României. E ca şi când după luni întregi de statusuri şi remarci persiflante, unii (o mare parte) s-au decis, în sfârşit, că sunt mândri să fie cetăţenii ţării stâlpului în mijlocul şoselei. Recunosc, şi pe mine mă cuprindea un soi de emoţie în preajma lui 1 decembrie, sentiment care adesea refula la vedere, însă mi-am dat seama că în restul anului nu reuşesc să ţin pasul, aşa că am renunţat. Apreciez România din multe puncte de vedere, sunt dezamăgită de ea din probabil la fel de multe motive. Am decis totuşi să nu mă mai plâng până când nu voi putea da un sens remarcii parafrazate a lui Kennedy „Nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă-te ce poţi face tu pentru ea”. Să postezi fotografii însoţite de citate elogioase doar de ziua naţională e ca şi cum tot anul ai bârfit şi ai criticat pe cineva, iar de ziua lui îi trimiţi o felicitare cu cele mai calde urări. Sau poate că nu doar nemulţumiţii îşi aduc aminte că sunt români numai pe 1 decembrie. Mai sunt şi cei prea ocupaţi în restul anului ca să mai conştientizeze patriotismul din sufletul lor. În cazul lor, emoţiile patriotice afişate acum este ca atunci când un corporatist care lucrează 10-15 ore pe zi, şase zile pe săptămână şi îşi face vacanţele în străinătate, îşi aminteşte într-o singură zi pe an că are un bunic drag la azil. În concluzie, nu te deranja să mă feliciţi doar de ziua mea, dacă tot anul n-ai avut bunul simţ să-mi dai măcar un telefon.

Unde ne sunt modelele?

N-am să mă refer la acele tipuri de modele care ne fac să alegem o tabără sau alta sau care generează clone stereotipe. Vreau în schimb să vorbesc despre acele modele care motivează individualismul şi mai ales dorinţa de progres şi perseverenţa. Un studiu relativ recent al unor cercetători britanici (!) citat de Daily Mail ajunsese la concluzia că adolescenţii care au modele evoluează în tineri şi adulţi mai responsabili şi cu mai mult succes social şi profesional decât cei cărora le-au lipsit modelele.

Persoanele pe care le admirăm pot fi identificate oriunde; din familie până în vastele cotloane ale culturii pop. Iată de fapt unde voiam să ajung. Până în urmă cu...hai să zicem 20 de ani, cultura pop, prin mass-media, etala oferta de oameni remarcabili, talentaţi, cu deosebit succes, numai buni de luat ca exemplu. Însă în ce s-a transformat această faună altădată podigioasă? Sau mai de grabă, unde a dispărut? Pare tot mai greu pentru un adolescent al acestor ani să identifice un model în mass-media main stream. Când ne uităm la fotbaliştii care ţin primele pagini ale ziarelor (colorate ce-i drept), adesea admirabile sunt superficialitatea şi calităţile de petrecăreţ, mai de grabă decât performanţele sportive. Echilibrat ar fi totuşi să nu ignorăm nici personaje precum Horia Tecău sau noua revelaţie Simona Halep. Oameni care pot preda cu succes motivaţia, disciplina şi fără îndoială modalitatea de a nu lăsa un eşec să te doboare. Însă câţi dintre adolescenţi se mai uită în direcţia lor, căci am senzaţia că singurii care le mai apreciază performanţele astăzi sunt nostalgicii generaţiilor Năstase-Comăneci-Hagi. Horia Tecău cred că a cunoscut mai mult succes în rândul consumatorilor de media la braţul Andreei Raicu, decât alături de R. Lindstedt sau M. Mirnîi. Aşadar, mai sunt adolescenţii motivaţi să-şi aleagă modele? 

Se spune că primii trei ani din viaţă sunt esenţiali pentru determinarea personalităţii. Până a porni însă pe drumul auto-educării, copilul identifică modele în interiorul familiei. Astfel ajunge în pragul adolescenţei ca o oglindă a părinţilor, a bunicilor sau pur şi simplu a mediului de acasă. În adolescenţă, trăirile sale sunt amplificate, diverse, eclectice, iar nevoia unei ancore pentru o dezvoltare armonioasă este aproape vitală. Este perioada în care întrebarea „Ce vrei să devii când vei fi mare?” ar trebui să aibă cel mai mult sens. Însă unde ar trebui să caute adolescentul modelele care să-l inspire şi să-l ajute să devină omul frumos al unei societăţi ideale pe care toţi, în secret, ne-o dorim? În rândul profesorilor nemulţumiţi care ameninţă cu îngheţarea anului şcolar, al medicilor aflaţi în grevă generală pentru că n-au fost suficient de buni sau motivaţi să plece din ţară sau la televizor şi pe Facebook? 

Pe cine mai admirăm zilele astea? Când televiziunile vor în prim plan un model de moralitate aproape desăvârşită, de disciplină şi de ascensiune profesională excepţională, se întorc spre un Bălăceanu-Stolnici, un Djuvara, chiar şi un mai recent Dan Puric sau un mai îndepărtat de valorile româneşti Raed Arafat. Modelarea pentru a deveni un om respectabil (după normele arhaice), pentru disciplina care să-ţi aducă succesul profesional etc. nu este atât de dificilă cum ar putea părea. Ţine doar de voinţă, iar voinţa are nevoie de o ancoră. Iar ancorele din proximitatea noastră sunt fie pe cale de dispariţie, fie foarte bine ascunse.

De ce nu protestez

Tocmai am terminat de lecturat un text de pe blogul unui om pe care, în orice altă împrejurare l-aş numi detestabil, dar nu şi azi.

L-am cunoscut în urmă cu vreo şapte ani, când scrijelea poezioare cu pretenţii de talent patologic pe mesele din lemn dintr-un bar constănţean oarecare. A fost „dragoste la prima vedere” din partea amândurora, trebuie să spun. Mi-a mărturisit atunci sincer, aproape cu lacrimi în ochi că şi-ar fi dorit să nu mă fi cunoscut niciodată. Aww...

Astăzi am nimerit, pentru prima oară, pe blogul său, căci mi-a atras atenţia un titlu gen „De ce protestez”. Ia sa vedem de ce prostestează scriitoraşul cel viteaz, mi-am spus eu around 01.00 am in the morning. Am dat peste o listă cu motive, pertinente ce-i drept. Şi-am tot citit pââââână la final, în nădejdea că voi găsi totuşi şi o explicaţie... Motivele desigur m-au plimbat de la „nu-mi place unde se află ţărişoara în momentul ăsta”, cu popas la „salarii infecte şi pensii chiar mai mizere”, apoi a urmat un drum scurt la „nu câştig îndeajuns de mult din frecat menta, iar posmagii ar fi putut fi ceva mai moi”, ca să finalizăm itinerariul la „mi-ar fi ruşine să-i las pe oamenii aceia să îngheţe în piaţă apărându-mi mie drepturile”. Ehm, da, bine, nu mi-a venit să râd de lista lui de motive, dimpotrivă, în ciuda persiflării mele de mai sus oleacă, trebuie să recunosc că un sâmbure viguros de dreptate tot exista în textul său. Dar chiar şi aşa, ce aş vrea eu să-mi spună cei care protestează este ce anume aşteaptă să se întâmple în urma sacrificiului lor. Motive, am mai spus-o, sunt infinit de multe. Mai toţi simţim mai mult sau mai puţin dureros cuţitul zgâriind pe os, dar ieşitul în stradă nu-i garantat vreun panaceu. Eu cel puţin am nevoie să văd înainte să cred. Am nevoie de un precedent. Decembrie ’89 doesn’t stand, I’m sorry.

Din casă, de la căldurică, postând pe blog de pe laptopuţ, am să stau să aştept finalul, am să aştept să-i văd înălţând trofeul victoriei asupra sistemului cvasidictatorial şi aşezând laurii meritorii pe creştetul celor ce vor fi vestitorii vremurilor însorite. Abia atunci îmi va fi cu adevărat ruşine.

Toate drumurile (naţionale) se înfundă în "Iadul Alb"

Mă revoltă ştirile care inundă ecranele televizoarelor zilele acestea. „Autostrada A2 şi n drumuri naţionale sunt închise”... la asta se rezumă laitmotivul jurnalelor de ştiri. După două săptămâni de când ninge şi în care meteorologii şi-au făcut datoria de a avertiza că vor urma fenomene meteo mai mult sau mai puţin extreme (ninsoare în februarie – auzi grozăvie!!!), autorităţile şi drumarii sunt încă luaţi prin surprindere de „Iadul alb”. Mă revoltă să aud că acele simulacre de autostrăzi pe care le avem şi drumurile naţionale sunt încă închise, întrucât nu s-a reuşit deszăpezirea lor, cu toate că nu mai ninge de două zile! Ce se întâmplă? Nu a nins totuşi cu lopata, cum se spune, dar cu toate astea, doi fulgi de zăpadă au fost de ajuns, din nou, să blocheze măcar trei-patru judeţe din ţară. Plătim nu ştiu câte taxe de drum, roviniete, taxe de pod şi autostradă, dar unde se duc aceşti bani? Răspunsul a venit întotdeauna prompt: „Banii sunt folosiţi pentru întreţinerea drumurilor şi autostrăzilor”. Bun, în acest caz mai am o întrebare: ce presupune această întreţinere a drumurilor care pare să înghită banii românilor cu atâta lăcomie? Drumurile, fie ele judeţene, naţionale sau europene sunt pline de fisuri asfaltice şi gropi care ne deteriorează maşinile. Autostrada, impropriu numită aşa, pare să fie practicabilă numai toamna şi primăvara (dacă nu se impune şi atunci închiderea ei din cauza vreunei tamponări). Vara este aproape imposibil să circuli pe autostradă din cauza coloanelor interminabile de maşini, iar iarna, este de ajuns să ningă două ore şi, imediat CNADNR va instala semnul „Închis” la capătul autostrăzii.

La noi ca la nimeni

Cei responsabili de aşa zisa întreţinere a drumurilor încasează banii la termen, dar uită să ofere în schimb şi serviciile pentru care li se taie facturi. Autorităţile abilitate în domeniu, fie ele locale, judeţene sau naţionale, aruncă pisica îngheţată ca vai de ea, de la o instituţie la alta, spălându-se pe mâini cu marca de săpun de acum arhiconsacrată „Nuedecompetenţanoastră”.

Până la clarificarea situaţiei, românii stau prizonieri ai frigului în case, aşteptând să vină zeiţa Flora (succesoarea lui Venus) care să le dea zăpăda din gospodării.