Am o problemă. Nu înţeleg. Nu înţeleg de unde teama
şi repulsia atâtor părinţi de a-şi lăsa copiii să participe la ora de religie,
la şcoală. Aceiaşi părinţi care s-au căsătorit religios, şi-au botezat copiii,
îşi îngroapă rudele cu slujbă religioasă şi rostesc involuntar „Doamne,
fereşte!” oricând se invocă vreun pericol ipotetic.
Am făcut religie la şcoală 12 ani. 12 ani în care m-am
transformat şi mi-am schimbat perspectivele despre orice de un infinit de ori. Aş
menţiona aici şi faptul că niciuna dintre materiile pe care le-am studiat la
şcoală nu mi-a deschis apetitul pentru nimic din ce a urmat să fac mai târziu.
Religia nu a fost mai mult decât încă o materie în orar, încă o sursă care a
contribuit cu noi cunoştinţe la cultura mea generală de care sincer sunt mândră.
Am încă o memorie excepţională şi chiar nu îmi aduc
aminte ca vreunul dintre profesorii mei de religie să ne fi obligat pe vreunul
dintre noi să intrăm la oră (!!!), să învăţăm rugăciuni şi cântece bisericeşti,
să mergem la biserică, să spunem rugăciunea în clasă etc. Era mereu alegerea
noastră dacă ne interesează, dacă vrem să ştim, dacă vrem să devenim creştini
practicanţi sau nu.
Relaţia mea cu religia a avut o mulţime de urcuşuri şi
coborâşuri. Am citit Biblia (şi recomand asta oricui ţine la lista sa de
lecturi), apoi am întors spatele bisericii şi religiei ortodoxe. Am decis apoi,
singură, că vreau să merg să asist la slujbele de duminică. Apoi din nou, am întors
spatele bisericii, dar nu şi religiei. De fiecare dată a fost decizia mea,
independentă de orice voi fi studiat în şcoală, la orice materie. Alegerile
mele în ceea ce priveşte relaţia mea spirituală cu Dumnezeu (pentru că în asta
am ales să cred), nu s-au bazat decât pe experienţele mele de viaţă.
Părinţii mei sunt creştin-ortodocşi şi, cam ca
majoritatea familiilor sărbătorim Crăciunul, Paştele, nu spălăm rufe şi nu
coasem duminica, iar aici se opreşte relaţia noastră cu religia.
Nu am o părere bună despre preoţi, despre bisericile care
inundă spaţiul verde doar ca să constate enoriaşul că au fost construite „în
coasta” altui lăcaş de cult similar. Nu vreau să dau bani bisericii şi nu dau,
nu vreau să merg la biserică şi nu merg. Am propria mea relaţie cu divinitatea,
nemijlocită de nimeni şi de nimic.
Mi-ar părea rău totuşi ca
atunci când voi avea un copil, iar el va merge la şcoală, să nu aibă parte
de cunoştinţele pe care le-am acumulat eu la orele de religie. Şi mi-aş dori
din tot sufletul ca şi copilul meu să aibă parte de profesori cel puţin la fel
de inteligenţi şi deschişi la minte ca cei pe care i-am avut eu. Oameni care au
înţeles în fiecare moment că stau în faţa unor copii, apoi a unor adolescenţi,
care au anumite nevoi şi care au adaptat mereu ora de religie la nevoile
elevilor.
În gimnaziu am avut profesor de religie un preot paroh,
biker tatuat ascultător fidel de AC/DC şi Jimi Hendrix, care ştie că preferinţa
confesională este un lucru intim ce trebuie lăsat la aprecierea individului
(fie el şi adolescent dezorientat).
În liceu am studiat istoria religiilor şi cred că pe asta
ar trebui să se bazeze întreaga programă şcolară a materiei „religie” studiată
în şcolile noastre. V-aş sfătui pe toţi să vă faceţi timp o dată cel puţin
pentru a citi ce a aflat Mircea Eliade despre Istoria religiilor sau ce are de
spus Andrei Pleşu Despre Îngeri. Iar dacă vă cade sub priviri un Coran v-aş
recomanda cu tot entuziasmul să nu ezitaţi să-l răsfoiţi măcar.
Religia studiată în şcoli este necesară şi istoria
religiilor într-o astfel de programă mi se pare vitală pentru a pune dacă nu
capăt, măcar probleme, ignoranţei şi intoleranţei confesionale.
Religia predată în şcoli nu ar trebui nici pe departe să
ţină parte unei singure confesiuni, decât dacă se numeşte „Religie
creştin-ortodoxă” de exemplu. Altfel nu are nicio scuză pentru a nu-l informa
pe elev despre caracteristicile altor confesiuni şi a-i da astfel posibilitatea
să aleagă. În felul ăsta, copiii/adolescenţii ar învăţa că nu preotului (trebuie
să) îi ceri iertare pentru păcatele tale, că există pericolul interpretării
greşite a unor scrieri cum sunt Biblia sau Coranul. Cine invocă în argumentaţia
împotriva religiei cruciadele şi jihadul, pierde din vedere că astea nu sunt
altceva decât acte de ignoranţă şi manipulare.
Religia învaţă despre iubire, despre toleranţă şi despre
folosirea liberului arbitru pentru a face decizii morale corecte şi nu cred că
ora de religie face mai mult rău unui copil decât face ora de literatură, de
filosofie sau de chimie. Iar dacă religia devine materie opţională, atunci sper
că ne îndreptăm spre un sistem educaţional în care elevii îşi vor putea alege
toate materiile pe care vor să le studieze.