Au început încă din ajun că curgă pe Internet tot felul de postări patriotice dedicate zilei naţionale a României. E ca şi când după luni întregi de statusuri şi remarci persiflante, unii (o mare parte) s-au decis, în sfârşit, că sunt mândri să fie cetăţenii ţării stâlpului în mijlocul şoselei. Recunosc, şi pe mine mă cuprindea un soi de emoţie în preajma lui 1 decembrie, sentiment care adesea refula la vedere, însă mi-am dat seama că în restul anului nu reuşesc să ţin pasul, aşa că am renunţat. Apreciez România din multe puncte de vedere, sunt dezamăgită de ea din probabil la fel de multe motive. Am decis totuşi să nu mă mai plâng până când nu voi putea da un sens remarcii parafrazate a lui Kennedy „Nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă-te ce poţi face tu pentru ea”. Să postezi fotografii însoţite de citate elogioase doar de ziua naţională e ca şi cum tot anul ai bârfit şi ai criticat pe cineva, iar de ziua lui îi trimiţi o felicitare cu cele mai calde urări. Sau poate că nu doar nemulţumiţii îşi aduc aminte că sunt români numai pe 1 decembrie. Mai sunt şi cei prea ocupaţi în restul anului ca să mai conştientizeze patriotismul din sufletul lor. În cazul lor, emoţiile patriotice afişate acum este ca atunci când un corporatist care lucrează 10-15 ore pe zi, şase zile pe săptămână şi îşi face vacanţele în străinătate, îşi aminteşte într-o singură zi pe an că are un bunic drag la azil. În concluzie, nu te deranja să mă feliciţi doar de ziua mea, dacă tot anul n-ai avut bunul simţ să-mi dai măcar un telefon.