N-am să mă refer la acele tipuri de modele care ne fac să alegem o tabără sau alta sau care generează clone stereotipe. Vreau în schimb să vorbesc despre acele modele care motivează individualismul şi mai ales dorinţa de progres şi perseverenţa. Un studiu relativ recent al unor cercetători britanici (!) citat de Daily Mail ajunsese la concluzia că adolescenţii care au modele evoluează în tineri şi adulţi mai responsabili şi cu mai mult succes social şi profesional decât cei cărora le-au lipsit modelele.
Persoanele pe care le admirăm pot fi identificate oriunde; din familie până în vastele cotloane ale culturii pop. Iată de fapt unde voiam să ajung. Până în urmă cu...hai să zicem 20 de ani, cultura pop, prin mass-media, etala oferta de oameni remarcabili, talentaţi, cu deosebit succes, numai buni de luat ca exemplu. Însă în ce s-a transformat această faună altădată podigioasă? Sau mai de grabă, unde a dispărut? Pare tot mai greu pentru un adolescent al acestor ani să identifice un model în mass-media main stream. Când ne uităm la fotbaliştii care ţin primele pagini ale ziarelor (colorate ce-i drept), adesea admirabile sunt superficialitatea şi calităţile de petrecăreţ, mai de grabă decât performanţele sportive. Echilibrat ar fi totuşi să nu ignorăm nici personaje precum Horia Tecău sau noua revelaţie Simona Halep. Oameni care pot preda cu succes motivaţia, disciplina şi fără îndoială modalitatea de a nu lăsa un eşec să te doboare. Însă câţi dintre adolescenţi se mai uită în direcţia lor, căci am senzaţia că singurii care le mai apreciază performanţele astăzi sunt nostalgicii generaţiilor Năstase-Comăneci-Hagi. Horia Tecău cred că a cunoscut mai mult succes în rândul consumatorilor de media la braţul Andreei Raicu, decât alături de R. Lindstedt sau M. Mirnîi. Aşadar, mai sunt adolescenţii motivaţi să-şi aleagă modele?
Se spune că primii trei ani din viaţă sunt esenţiali pentru determinarea personalităţii. Până a porni însă pe drumul auto-educării, copilul identifică modele în interiorul familiei. Astfel ajunge în pragul adolescenţei ca o oglindă a părinţilor, a bunicilor sau pur şi simplu a mediului de acasă. În adolescenţă, trăirile sale sunt amplificate, diverse, eclectice, iar nevoia unei ancore pentru o dezvoltare armonioasă este aproape vitală. Este perioada în care întrebarea „Ce vrei să devii când vei fi mare?” ar trebui să aibă cel mai mult sens. Însă unde ar trebui să caute adolescentul modelele care să-l inspire şi să-l ajute să devină omul frumos al unei societăţi ideale pe care toţi, în secret, ne-o dorim? În rândul profesorilor nemulţumiţi care ameninţă cu îngheţarea anului şcolar, al medicilor aflaţi în grevă generală pentru că n-au fost suficient de buni sau motivaţi să plece din ţară sau la televizor şi pe Facebook?
Pe cine mai admirăm zilele astea? Când televiziunile vor în prim plan un model de moralitate aproape desăvârşită, de disciplină şi de ascensiune profesională excepţională, se întorc spre un Bălăceanu-Stolnici, un Djuvara, chiar şi un mai recent Dan Puric sau un mai îndepărtat de valorile româneşti Raed Arafat. Modelarea pentru a deveni un om respectabil (după normele arhaice), pentru disciplina care să-ţi aducă succesul profesional etc. nu este atât de dificilă cum ar putea părea. Ţine doar de voinţă, iar voinţa are nevoie de o ancoră. Iar ancorele din proximitatea noastră sunt fie pe cale de dispariţie, fie foarte bine ascunse.