Am început acest blog în 2007, cu o durere în suflet. Durerea pierderii fulgerătoare și complet neașteptate a cuiva drag. Nu știu dacă e doar o superstiție sau un gând prea puțin dospit, dar poate auspiciile sub care faci primul pas către ceva nou îți influențează apoi întregul parcurs. Indiferent ce m-a influențat să încep blogul sau să continui să scriu aici, postările mele au avut conținut întotdeauna sâmburi ai vulnerabilităților mele, ai tristeților pe care nu aveam curajul să le afișez sau să mi le asum sub propria identitate. Ori poate nu am avut niciodată curajul sau siguranța de sine să mă port pe mine la vedere și am simțit mereu că, pentru a ieși în lume, am nevoie de un minim camuflaj.
Îmi vine în minte un monolog în oglindă al fetiței, iar cuvintele pe care și le adresează crezând că le merită și că o definesc sunt înfiorătoare. Aș vrea s-o smulg de acolo, s-o cuprind strâns în brațe - pentru că știu câtă nevoie are - și să-i schimb gândurile. Dar nu pot. O vreme i-am purtat fotografia cu mine și am încercat să îmi amintesc de visurile ei, de așteptările ei, de promisiunile pe care i le-am făcut și să mă țin de cuvânt.
I-am îndeplinit o parte dintre visuri, poate chiar pe cel mai important. Dar nu am reușit s-o vindec de tristețea ei, s-o apăr de vulnerabilitățile ei, n-am reușit să îi dăruiesc finalul fericit din poveștile pe care le-a iubit atât de mult și care i-au născut, practic, visurile. Lucrez în fiecare zi la portretul ei la maturitate. Când mă întorc la ea, vreau s-o strângă în brațe versiunea ei cea mai bună, vreau să îi simt fericirea radiind din trupul mic, vreau să compensez pentru tot ce i-a lipsit. N-am mai vizitat-o demult. Mi-a fost rușine, m-am simțit ca o dezamăgire pentru ea. Acum, când mă gândesc la ea și îmi imaginez că suntem față în față, o văd tristă, încruntată, dezamăgită și simt că nu aș face decât să îi alimentez monologul toxic interior. Dacă m-ar vedea acum, mi-e teamă că m-ar iubi și mai puțin; că s-ar simți vinovată în locul meu, responsabilă pentru tristețea mea.
Adevărul e că, deși am ignorat-o ani în șir, când am redescoperit-o, n-am învinovățit-o de nimic. Am privit-o, i-am absorbit tristețea și am înțeles. Am înțeles ce i-a lipsit. Am înțeles de s-a ascuns și am și vrut s-o iau de mână, s-o strâng în brațe și să-i explic de ce tocmai ea nu ar trebui să se ascundă, de ce nu trebuie să se teamă de oamenii mici. E oare prea târziu pentru ea, pentru mine? Așa am avut tendința să cred în ultimul timp. Că e prea târziu pentru orice, că am ajuns la capătul drumului, unde nu mai există decât o singură ieșire. În loc s-o îmbrățișez pe ea, m-am trezit că îmbrățișez eșecul pe care mi l-au pus în brațe oamenii mici. Am căzut în capcană... iar capcana s-a transformat într-un abis întunecat, adânc, foarte adânc, cu ecouri diavolești (de parcă asta m-ar speria pe mine de fapt).
În cădere, am realizat că mă pierdusem de multă vreme pe mine. Că nu mai eram nicăieri, iar întâlnirea asta cu imponderabilitatea m-a făcut să conștientizez că ceea ce lipsea din puzzle eram de fapt eu. Unde m-am pierdut de fapt, când am început să mă estompez... pot doar intui.
Acum privesc cioburile și încerc să le adun. Știu că vor fi și lipsuri, dar, uneori, reconstrucția presupune și adăugarea de părți noi, care să le înlocuiască pe cele vechi, erodate, degradate, depășite etc. Ce a fost înăuntru, ce s-a pierdut din conținut... Habar nu am! Sigur nu era apă sfințită cu busuioc. Am crezut că e vin, dar poate erau doar cereale pe care fie le-a suflat vântul, fie le-au ciugulit păsările. Ce mai contează? Vom repara și vom umple din nou.
