Am scris acum câțiva ani un editorial intitulat „Simona nu-i a noastră!”, în care tratam subiectul ipocriziei românilor avizi să își aroge un merit fictiv în performanța deosebită a unui campion sau a unei personalități geniale. Nu mă refeream atât la românii de rând, iubitori de sport, cât mă refeream la oamenii în poziții de conducere, care au în cerneala stiloului puterea de a schimba în bine conjuncturi, astfel încât arogarea meritelor în performanța altora să nu mai fie doar o fantasmă.
Astăzi propun alt studiu de caz. Jucătoarea de tenis de origine canadiană, cu rădăcini și nume de familie românești, Emma Răducanu. Habar nu am când a aflat Emma Răducanu unde se află pe hartă România, dar ceva îmi spune că momentul coincide cu cel în care România a aflat că undeva, în lume, există și această fată.
Ca să ajungă un sportiv de performanță, ca să ajungă să fie cunoscută din Canada până în România, Emma Răducanu a trebuit să muncească din greu, să facă sacrificii, să trăiască doar pe jumătate copilăria și adolescența. Sacrificiile și susținerea au venit și din partea familiei sale, iar numele conjunctural românesc de „Răducanu” nu a avut niciun atribut în formarea și acensiunea ei.
În fond, tânăra jucătoare de tenis are un tată român, dar și o mamă
chinezoaică. Cum putem ști cu siguranță că gena excelenței nu a moștenit-o pe
filieră maternă?
Îmi dau seama de tonul pasiv agresiv în care am scris tot acest material
până acum, dar mândria falsă pe care ne-o asumăm în legătură cu Emma Răducanu,
cu Simona Halep, cu Alexandra Nechita, Herta Muller și alții, doar pentru că au
origini românești (altfel nu am da doi bani pe ei, s-o spunem drept), o privesc
mai degrabă ca pe o lipsă de respect arătată acestor oameni de valoare. Prin
performanțele și excelența pe care le-au atins și le vor atinge, ei nu aparțin
României, care nu a ridicat vreodată un deget pentru ei, ci își aparțin
exclusiv lor. Nu spun că e greșit să-i susținem, dar haideți s-o facem cu
fair-play și din reală convingere.
M-am săturat și încă din adolescență mă mâhnește să văd cum românii trăiesc cu falsa impresie că avem impregnate în ADN-ul națiunii bunul simț, solidaritatea, ospitalitatea etc. NU, oameni buni! Nu le avem. Din păcate, toate aceste calități, dacă vreodată le-am avut transmise din generație în generație, lanțul a fost sacrificat subit și fără drept de apel cu zeci de ani în urmă... știți voi exact când și cum. Acum, omenia a devenit nu doar o raritate, dar este privită mai mult ca o slăbiciune, decât ca o virtute. Când cineva afirmă că admiră bunul simț și decența cuiva, o spune mai degrabă ca pe o compătimire, decât ca pe o laudă a unor calități. Cum îmi dau seama de asta? Simplu! Dacă l-ai admira cu adevărat, i-ai urma exemplul. Ți-ai aduna forțele și ți-ai îndrepta coloana moleșită de societatea toxică prin care-ți croiești drum zi de zi.
Am auzit atât de des fraza „Cu rușinea/bunul simț mori de foame!” – o replică
pe care îți vine s-o citești cu vocea unui personaj din Caragiale, fiindcă,
nu-i așa, conține acel tip de adevăr dureros, pe care ne place să-l ascundem de
prea mult timp sub formă de sarcasm, sub un covor, gros ca obrazul națiunii.
Am privit-o cu stupoare și păreri împărțite pe campioana Ana Maria Brînză
sacrificându-și feminintate și demnitate pentru a pune punctul pe i acolo
unde-i doare atât de tare pe sportivii români de zeci de ani. Ne-am încruntat
la atitudinea ei, am criticat-o, dar n-am făcut ce era mai important: n-am
ascultat ca s-o înțelegem. Pentru că nu i-am îmbrăcat niciodată costumul de
scrimă pentru a ne simți în locul ei. Nu cuprindem cu mintea sacrificiile sale
din ani de zile, până să ajungă la momentul în care primește de la noi 2-3
minute de aplauze, o zi pe prima pagină a ziarelor, două minute de timp de
emisie la știrile din sport și apoi... liniște.
Emma Răducanu nu-i a noastră. România nu i-a oferit mai mult decât
moștenirea unui nume de familie neaoș. Nici ei, nici familiei sale.
(foto: Eurosport)