Am început acest blog în 2007, cu o durere în suflet. Durerea pierderii fulgerătoare și complet neașteptate a cuiva drag. Nu știu dacă e doar o superstiție sau un gând prea puțin dospit, dar poate auspiciile sub care faci primul pas către ceva nou îți influențează apoi întregul parcurs. Indiferent ce m-a influențat să încep blogul sau să continui să scriu aici, postările mele au avut conținut întotdeauna sâmburi ai vulnerabilităților mele, ai tristeților pe care nu aveam curajul să le afișez sau să mi le asum sub propria identitate. Ori poate nu am avut niciodată curajul sau siguranța de sine să mă port pe mine la vedere și am simțit mereu că, pentru a ieși în lume, am nevoie de un minim camuflaj.
Îmi vine în minte un monolog în oglindă al fetiței, iar cuvintele pe care și le adresează crezând că le merită și că o definesc sunt înfiorătoare. Aș vrea s-o smulg de acolo, s-o cuprind strâns în brațe - pentru că știu câtă nevoie are - și să-i schimb gândurile. Dar nu pot. O vreme i-am purtat fotografia cu mine și am încercat să îmi amintesc de visurile ei, de așteptările ei, de promisiunile pe care i le-am făcut și să mă țin de cuvânt.