Am scris acum câțiva ani un editorial intitulat „Simona nu-i a noastră!”, în care tratam subiectul ipocriziei românilor avizi să își aroge un merit fictiv în performanța deosebită a unui campion sau a unei personalități geniale. Nu mă refeream atât la românii de rând, iubitori de sport, cât mă refeream la oamenii în poziții de conducere, care au în cerneala stiloului puterea de a schimba în bine conjuncturi, astfel încât arogarea meritelor în performanța altora să nu mai fie doar o fantasmă.
Astăzi propun alt studiu de caz. Jucătoarea de tenis de origine canadiană, cu rădăcini și nume de familie românești, Emma Răducanu. Habar nu am când a aflat Emma Răducanu unde se află pe hartă România, dar ceva îmi spune că momentul coincide cu cel în care România a aflat că undeva, în lume, există și această fată.
Ca să ajungă un sportiv de performanță, ca să ajungă să fie cunoscută din Canada până în România, Emma Răducanu a trebuit să muncească din greu, să facă sacrificii, să trăiască doar pe jumătate copilăria și adolescența. Sacrificiile și susținerea au venit și din partea familiei sale, iar numele conjunctural românesc de „Răducanu” nu a avut niciun atribut în formarea și acensiunea ei.
În fond, tânăra jucătoare de tenis are un tată român, dar și o mamă
chinezoaică. Cum putem ști cu siguranță că gena excelenței nu a moștenit-o pe
filieră maternă?
Îmi dau seama de tonul pasiv agresiv în care am scris tot acest material
până acum, dar mândria falsă pe care ne-o asumăm în legătură cu Emma Răducanu,
cu Simona Halep, cu Alexandra Nechita, Herta Muller și alții, doar pentru că au
origini românești (altfel nu am da doi bani pe ei, s-o spunem drept), o privesc
mai degrabă ca pe o lipsă de respect arătată acestor oameni de valoare. Prin
performanțele și excelența pe care le-au atins și le vor atinge, ei nu aparțin
României, care nu a ridicat vreodată un deget pentru ei, ci își aparțin
exclusiv lor. Nu spun că e greșit să-i susținem, dar haideți s-o facem cu
fair-play și din reală convingere.