Doamna mea,
Ți-aș zice
"amica mea", dacă din scrisorile Dtale n-ar respira pururea un ton de
amărăciune, dacă uitând ceea ce am fost - odinioară - și-mi pare un secol de
atunci - ai primi amiciția ce ți-o ofer și respectul pe care am învățat a-l
avea pentru Dta.
Să fim dar odată sinceri între olaltă, să
lăsăm acuzările și suspiciunile de-o parte și să mă laşi să-ți descriu cum mi
se prezintă mie acest trecut de-un an și mai bine care mi-a părut atât de lung.
De ce mi-ai cerut scrisorile înapoi îmi explic poate. Puținele zile în care nu
ți-am răspuns ți-au părut prea lungi și aveai cuvânt să aștepți de la mine mai
multă grabă. Ceea ce m-a mirat însă este repejunea cu care-ai răspândit în lume
vestea rupturii noastre, ceea ce eu nu spusesem absolut nimănui. Mai târziu a
venit blaga cu totul nemeritată despre Maiorescu, despre o Doamnă oarecare, ce
nu ți-a dorit niciodată rău și de care erai geloasă fără umbră de cuvânt, dar
pe lângă acestea - de ce s-o tăgăduiesc? - a venit, poate prilejuită de aceste
mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât
acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.
Dta totdeuna
ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din
cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru.
Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând
una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat
pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei
fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a
te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e
desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee
nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu
iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru
precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care
vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi
trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru
mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și
Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea
unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?
Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci
numai uitarea face viața suportabilă.
Nu risipi
partea cea mai bună a vieții și a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic
să-ți ridice praful urmelor și crede-mă odată în viață când îți spun marele
adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe
nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice
împreunate c-o idee fixă. dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din
inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort,
că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui,
nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui
bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi între
noi?
De aceea lasă
amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viață care va fi frumoasă încă, pentru
că ai devenit o femee demnă, pentru că astăzi ești ceea ce ar fi trebuit să fii
totdeuna după dispozițiile Dtale generoase și după spiritul de adevăr pe care-l
ai. Părerea de rău de a-ți fi cauzat Dtale dureri e singura părere de rău pe
care-o am... Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât mai mult cu cât eu n-am
nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de la Dta n-am văzut decât bine.
Al Dtale supus
Eminescu
Septembrie
1882