Jurnalismul din România se află într-un declin tot mai accentuat. Situaţia poate
fi pusă şi pe seama faptului că mulţi dintre amatorii, absolvenţi de
Politehnică, ce au intrat în presă după 1990 au ajuns, astăzi, să ocupe funcţii de conducere în
instituţiile media. Din fotoliile lor confortabile de acum, majoritatea nu fac
altceva decât să perpetueze practica jurnalismului după ureche. Presei din
România post-decembristă i-a lipsit acut o reglementare legislativă
corespunzătoare, care ar fi putut, într-o oarecare măsură, să contribuie la
salubrizarea domeniului şi a breslei.
Relatarea de presă sau orice material jurnalistic nu ar trebui să semene cu
o compunere de şcoală generală. Ignorarea acestui aspect a umplut redacţiile de
ştiri cu absolvenţi de Litere „cu condei”. Pentru că simpla înşiruire de
cuvinte „potrivite” a devenit una dintre virtuţile jurnalistului de astăzi, ne
trec tot mai des prin faţa ochilor şi pe la urechi materiale de presă lipsite
de substanţă.
Obiectivitatea şi echilibrul specifice profesiei de jurnalist au devenit de
mult nişte himere; noţiuni pe care le mai întâlnim doar prin manualele de
jurnalism scrise de americani şi britanici acum un deceniu sau chiar mai bine.
Mulţi dintre cei care alcătuiesc fauna redacţională nu au auzit vreodată de
funcţia de agenda setting. A spune
publicului la ce să se gândească necesită o doză de fler, dar nu strică nici
câteva puncte în plus la coeficientul de inteligenţă. De la idealul de
enciclopedie ambulantă construit în jurul jurnalistului în trecut, ajungem acum
să ne împiedicăm de ignorantul posesor blog, cont de Facebook sau Twitter,
adesea incapabil să pună întrebări.
Aplecarea reporterului către pornografia senzaţionalului cântăreşte mult
mai mult decât diploma de jurnalist. „Pleacă de aici cu etica şi deontologia
ta! Nu lăsa adevărul să strice ştirea!” Mă întreb câţi dintre jurnalişti mai
fac uz de clauza de conştiinţă, pornind, desigur, de la premisa că au negociat
la angajare contracte care includ şi aşa ceva.
Presa „liberă” post-decembristă s-a subjugat de bunăvoie şi nesilită de
nimeni sintagmei distorsionate potrivit căreia clientului de publicitate i se
cuvine şi spaţiu editorial. Mi s-a întâmplat să văd materiale colosale ratate
din absurdul motiv „avem contract cu ei”.
Se vorbea în urmă cu vreo şapte ani despre aşa-zişii oligarhi care au
monopolizat media din România. Să ne amintim câte adversităţi şi-a atras
emiţătorul acestei idei la acea vreme, mai ales din partea presei care s-a
simţit mai ofensată decât o virgină surprinsă goală la scăldat. A nu muşca mâna
care te hrăneşte este perfect ortodox, însă nu prea are legătură cu menirea
jurnalismului.
Cred că merită reţinut faptul că noţiunea libertăţii şi independenţei
presei nu s-a inventat în Europa de Est post comunistă şi că ea există de vreo
200 de ani în Occident, unde a reuşit, tot în atâtea sute de ani, să nu corupă
iremediabil sistemul. Să ne amintim dacă nu asta, măcar faptul că CNN nu are un
substitut al Monicăi Tatoiu care să argumenteze despre, să zicem, situaţia
economică din Cipru pentru a-şi creşte audienţa. Să ne amintim, dragi colegi jurnalişti, cum
ne informăm despre un subiect delicat nu de la Realitatea TV, ci de la CNN şi
BBC şi să ne întrebăm simplu „De ce?”.