Ted Morgan este autorul cărţii „Literary Outlaw. The life and times of
William S. Burroughs”.
Viaţa mea a fost plină de
accidente fericite. L-am întâlnit pe William Burroughs după ce m-am mutat în
Tanger în 1968. Am rămas acolo patru ani lucrând la o carte pentru că era mai
ieftin. În acele zile, Bill era dependent de droguri puternice şi era atât de
evitat de toată lumea încât dacă vedea că-l placi îţi devenea un prieten loial.
Ca o altă coincidenţă, amândoi
ne-am întors în New York în 1974. Până la acel moment, după decenii petrecute
în străinătate, Bill avea o reputaţie în contextul contraculturii la a cărei
creaţie contribuise. Expresia „Beat” devenise curentă, iar în timp ce mulţi o
foloseau persiflant, Bill avea fani printre scriitori, cei tineri, şi muzicieni
precum cei de la Talking Heads, Rolling Stones şi Iggy Pop. David Bowie se
plângea „Tu stai în fund toată ziua scriind – Eu aş putea fi rupt în bucăţi de
fanii mei”. Lui Burroughs nu-i prea plăcea muzica lor; gusturile sale în
materie de muzică se îndreptau spre Hoagy Carmichael cu piesa „How Little We
Know” din filmul „To Have and Have Not”. Dar el disimula.
Locuia acum într-un hotel al YMCA
pe strada Bowery, la numărul 222, unde îl vizitam des, aici avea parte de un
spaţiu mare fără ferestre care servise în trecut drept vestiar. În loc de baie
aveau un şir de pisoare albe din porţelan. Lumina zilei nu ajungea niciodată la
masa lui de lucru, dar lui Bill îi plăceau intimitatea şi liniştea a ceea ce el
numea „Bunkerul”. Avea acum un asistent tânăr, original din Kansas, James
Grauerholz, care se ocupa de treburile gospodăreşti şi de chestiunile sociale
şi de afaceri. Bunkerul a devenit un salon al contraculturii.
Acei ani au fost alimentaţi de
droguri şi alcool, cu Burroughs pe post de magnet. Artişti celebri au luat
parte la acea perioadă: Patti Smith cu un nou cântec, Terry Southern cu un
număr de comedie, Mick Jagger certându-se cu Bill în privinţa contraculturii.
Oameni de la publicaţii obscure
veneau să-l intervieveze. „Nu dau doi bani pe calitatea interviului”, mi-a zis
el. „Încerc să fac rost de cititori noi”. O altă pacoste era Jaques Stern, un
francez înstărit, ologit de poliomelită, care a pus la bătaie nişte bani pentru
a finanţa producţia unui film după romanul „Junkie”. I-am însoţit într-o seară
pe Burroughs şi Stern la o cârciumă dintr-un resturant chinezesc, în Soho. Bill
spunea că trebuie să mergă în Illinois, Florida şi Texas pentru nişte lecturi
publice la nişte colegii. Stern l-a înnrebat dacă îi e frică să zboare. „Nu
depinde de mine”, a zis Bill. „Dacă se rupe o aripă, vă voi uita în jur să văd
în compania cui o să mor”. Chelnerul a venit şi l-a întrebat pe Burroughs ce
doreşte. „Un biban pescuit din lacul Huron în 1920”, i-a răspuns ospătarului.
Grauerholz a venit cu iubitul
lui, Richard, care s-a aşezat lângă Stern, un beţiv notoriu. Stern i-a zis lui
Grauerholz „Nu eşti mai mult decât un dactilograf”. S-a întors apoi spre
Richard şi i-a zis:” Eşti un nenorocit, eşti un gunoi”. Richard şi-a spart
paharul cu vin lovindu-l de piciorul scaunului, ţinând apoi în mână fundul
paharului care mai avea ceva vin, i l-a întins lui Stern şi i-a spus să bea. Stern
a dus paharul spart la gură şi a strigat „Voi fi mort la miezul mopţii”. Grauerholz
i-a răspuns „Sper din tot sufletul că aşa va fi”. Stern a încercat să-l ardă pe
Grauerholz pe mână cu ţigara aprinsă. Un chelner a venit la masă şi ne-a spus
că dacă nu încetăm cu scandalul va trebui să plecăm. Stern a început să ţipe „chemă
poliţia”. Doi chelneri chinezi l-au înşfăcat de umeri şi l-au aruncat în
stradă. Glume şi şotii în anii Bunkerului.
Când nu socializa sau scria,
Burroughs lucra din greu la lecturile sale, repetând şi cronometrându-se. A
realizat mai târziu că între 1974 şi 1984 a ţinut 150 de lecturi publice.
Norman Maller mi-a zis că ura să
citească public alături de Burroughs în campusurile universtare. Era ca şi când
se afla în aceeaţi încăpere cu W. C. Fields, deoarece mereu când deschidea gura
obţinea hohote de râs. Efectul prezenţei lui întunecate şi umorului său morbid.
Orice spunea, oricât de banal, ceva ca „e al naibii de răcoare în dimineaţa
asta” publicul se prăpădea de râs. Mailer se gândea tot timpul „lăsaţi-mă să
plec de aici, nu trebuie să concurez cu tipul ăsta care spune tâmpenii cu o
voce mormântală”.
La Bunker, în 1981, Burroughs
sporise din nou dependenţa de droguri, iar Grauerholz şi-a dat seama că unica
soluţie era să-l scoată din New York. Jim l-a dus în Lawrence, Kansas, unde
Bill şi-a petrecut restul vieţii. Burroughs a început un tratament cu metadonă
pe care şi-o procura mergând o dată pe săptămână în Kansas City.
Am lucrat la alte biografii şi
n-am avut niciodată intenţia să scriu despre Burroughs, chiar dacă l-am mai vizitat
în Lawrence din când în când. L-am dus cu maşina la clinica de unde îşi lua
metadona. Acolo îl aşteptau de regulă vreo doi drogaţi să le dea autografe pe
exemplare din „Naked Lunch” (rom. Prânzul Dezgolit).Sunt atât de mulţi
dependenţi de droguri în America încât ar putea s-o pună de un club de lectură.
În timpul uneia dintre vizitele
mele, în 1985, Bill m-a rugat să-i scriu biografia. Fiind deja autorul
poveştilor vieţilor a trei oameni morţi,
Maugham, Churchill şi FDR, am fost intrigat
de ideea de a avea un subiect cu care să pot dialoga.
Am petrecut trei ani făcând
naveta între New York şi Lawrence, Kansas. Burroughs nu doar că a fost gură
slobodă, dar m-a ajutat să găsesc şi mi-a făcut cunoştinţă cu nişte personaje
bizare din viaţa sa, care nu ar fi stat de vorbă cu mine fără încuviinţarea sa.
Sesiunile noastre întregistrate în jurul mesei din sufrageria sa durau de
obicei câte o oră. După asta el era extenua. La un moment dat, după ce mi-a
descris moartea soţiei sale, a căzut pe podea, ca într-o criză.
Singurul lui avertisment era „Nu
face cu mine ca Truman”. Îl învinuia pe Capote (n. trad. Truman Capote) că a
urmărit să intervină când cei doi ucigaşi condamnaţi din „In Cold Blood” au
fost spânzuraţi, pentru ca astfel să poată avea o scenă de moarte când cartea
sa urma să fie publicată. I-am promis că nu va exista nicio aşteptare morbidă
la căpătâiul său.
Când cartea mea a fost publicată
în 1988, Burroughs era în Chicago. Întrebat de un reporter de la Tribune (n.
trad. Chicago Tribune) ce părere are despre ea, a zis „e îngrozitoare”. E o
diferenţă imensă între a sta la palavre cu cu prieten la tine acasă şi a-ţi
vedea viaţa dezvăluită pe sute de pagini, unde mii de oameni o pot citi. E ca
şi cum ai ajunge dezbrăcat la o petrecere. Am auzit de la prieteni că Bill se
plângea de anumite scene şi chiar de titlu, „Literary Outlaw” (n. trad. Nelegiuit
literar), spunând că el n-a fost niciodată un nelegiuit. Cu toate că fusese de
fapt arestat de poliţia mexicană . Am rămas prieteni la suprafaţă, chiar dacă
n-am mers la înmormântarea lui, când a murit ân 1993 la vârsta de 83 de ani.
Am fost ocupat cu alte cărţi iar
lumina proverbială a rămas aprinsă până anul trecut. Am vorbit cu prietenul meu
Bill Morgan, pe care îl ştiu de când lucra cu Allen Ginsberg. El a scris
biografia definitivă a lui Allen şi lucra acum la o carte compusă din
scrisorile lui Burroughs. Asta m-a pus pe gânduri. Propriei mele cărţi îi
lipsea o scenă de moarte. De ce să nu scot o ediţie nouă, după mai bine de 20
de ani, pentru o nouă generaţie de cititori? Aşadar, iat-o.
____________________________
Articol publicat de Ted Morgan în
Huffington Post
Traducerea: Cristina Sîmbeteanu